Copilul preşcolar este incapabil să-şi regleze comportamentul său social în afară aplicării “automate” a consumatorilor indicaţi de către adulţi. Regula pe care şi-o însuşeşte copilul rămâne, în perioada de început, exterioară cunoştinţei lui, fiind reprezentată ca ceva peste care nu se poate trece din moment ce există ca atare. Ceea ce spune adultul este just prin simplu fapt că este spus de adult. Acest mod caracteristic de a-şi reprezenta regulile a fost denumit “realism moral”, pe care J. Piaget îl defineşte prin ” tendinţa copilului de a considera trebuinţele şi valorile cărora li se raportează ca existând în sine, independent de conştinţă, şi ca impunându-se obligatoriu oricare ar fi circumstanţele în care este angajat individul”.
Încă de la vârsta de trei ani, prin felul în care acţionează, copilul poate da iluzia observatorului că şi-a interiorizat o serie de reprezentări şi reguli morale. În realitate, aceste reguli care determină comportamentul său, atunci când este vorba de modul în care el le reprezintă, îi apar ca nişte simple cerinţe de comportament, impuse de adulţi. Din această practică a regulii, pe măsura lărgirii ei vor rezulta treptat reprezentări morale adecvate.
Procesul de formare al reprezentărilor morale este oarecum similar procesului de geneză a acţiunilor mintale în general. El ne apare ca un proces, de depăşire a experienţei empirice concrete, care se realizează, în esenţă, prin interiorizarea acţiunilor concrete, afective sub formă de imagini mintale. Astfel formarea reprezentărilor morale apare ca rezultat al unui proces de ridicare treptată a copilului de la posibilitatea de a acţiona doar în plan concret, la posibilitatea de a reconstitui o suită de acţiuni pe plan mintal.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu tripla funcţie (reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Din punct de vedere practic, responsabilitatea socială a părinţilor se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viaţă aceştia ştiu să folosească autoritatea lor părintească. Autoritatea părinţilor nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziţii date copiilor şi nici sancţiuni, ci o stare de ierarhizare a modalităţilor de procedură care încep cu “ascultare” cerută de părinţi şi sfârşeşte cu “înţelegerea” dorită de copii.
Educaţia, unul din factorii dezvoltării personalităţii îi permite copilului să-şi definească propria personalitate fără a neglija însuşirile fizice, individuale, afective, social-morale şi volitiv caracteriale. Pornind de la această premiză, copilul trebuie privit ca un individ unic înzestrat ca un bagaj de calităţi şi defecte şi nu trebuie comparată cu nici un alt copil chiar dacă ni se părea că seamănă foarte mult.
